Din trecutul suporterilor progresişti, episodul #2:
Am ales la întâmplare un meci acasă din retur ― fiindcă au semănat între ele din punct de vedere al prezenţei noastre ― ca să arătăm situaţia din acea perioadă.
În hei-rup-ul iniţial, am reuşit să schimbăm situaţia din dramatică (galerie inexistentă până la apariţia noastră) în 100 de suporteri constant la Peluza Nord.
Am creat cântece noi, steaguri noi, o mentalitate nouă, totul în jurul grupului Fans care avea în jur de 10 membri şi care reprezenta vectorul principal în susţinerea echipei.
Spre bucuria noastră, a celor din Fans, în peluză mai apăruseră două iniţiative separate: grupurile Fanatik si Gruppo Panduri, care ni s-au alăturat imediat după ce am apărut şi noi.
Pe lângă cele 3 entităţi organizate, care aveau şi steag pe gard, mai veneau şi (mai mult de 50%) oameni care nu aderaseră la niciun grup, dar care cântau tot meciul împreună cu noi.
La fiecare meci am chemat în peluză: prieteni, colegi de şcoală, vecini, progresişti mai vechi pe care îi cunoşteam si credeam că vor să ajute echipa, în ideea de a forma o comunitate cât mai numeroasă de suporteri activi.
Echipa era formată din jucători mult peste media campionatului, ale căror nume le ţinem minte şi astăzi, fără să fi făcut vreodată un efort să le memorăm: Marius Popa, John McKain, Petre Marin, Gigel Coman, Gabriel Caramarin, Ionuţ Savu.
Cele enumerate mai sus reprezentau jumătatea plină a paharului.
În jumătatea goală intra faptul că oamenii din conducere (Gino Iorgulescu, Vicențiu Iorgulescu, Vasile Goga) priveau foarte circumspecţi creşterea noastră rapidă, căci ei erau interesaţi de a avea suporteri doar în măsura în care suporterii rămâneau umili şi nu aveau nimic de spus în privinţa blaturilor în care era implicată echipa, mai ales pe finalurile fiecărui sezon din acea perioadă. În paranteză fie spus, practic toate echipele făceau blaturi, dar senzaţia noastră era că mereu FC Naţional putea lupta pentru locul 1, însă conducătorii preferau să vândă meciurile în loc să lupte.
De asemenea, un alt minus era faptul că la peluză se intra fără bilet, „din mărinimia conducerii” (deşi noi am cerut să plătim bilete) şi la orice mic gest al nostru ce nu le convenea mai-marilor clubului, eram ameninţaţi că vor trimite jandarmii să ne amendeze/evacueze/etc.
Cam în aceste coordonate se desfăşura viaţa de suporter în returul 2003/2004, un retur reuşit, probabil în primul rând datorită vârstei, căci media de vârstă a celor ce populam peluza era în jur de 18-19 ani.
Vom reveni în zilele următoare cu alte episoade.
Progresul Spartac 