Suporterul de fotbal este subiectiv prin definiție. Dacă întrebi pe vreunul despre istoria clubului său, în primul rând pregătește-ți răbdarea pentru că îți va povesti multe, și multe povestiri vor fi apreciate în termeni absoluți. Și eu – tot suporter, dar nu al unui club oarecare, ci al echipei cu cea mai inspirată combinație de culori, cu cel mai idealist nume, și, mai ales, cu cea mai epică istorie posibilă a unui club de fotbal. Bat spre același clișeu? Bun. Pentru că în rândurile de mai jos am încercat să surprind câteva episoade ale istoriei progresiste prin care sper să mă îndepărtez de șablonul subiectiv și din care sper să fie ușor de înțeles de ce istoria Progresului a reușit să mă captiveze, să mă țină activ în susținerea echipei prin toate mijloacele la îndemână și prezent la stadion de peste 20 de ani.

Cu sânge albastru și nume proletar
S-a mai scris despre origini. Pe scurt, Progresul a fost înființat în plin război, pe 10 Mai 1944, de niște tipografi și mașiniști, angajați ai BNR-ului, aflați în exil la Rășinari. Hăituiți de mâhnirea adusă de bombardamentele năpustite asupra Bucureștilor, obosiți de grija celor dragi rămăși în urmă dar și a zilei de mâine, ei au găsit totuși tăria să formeze o echipă de fotbal.
Mă întreb ce fel de oameni trebuie să fi fost fondatorii clubului dacă în asemenea condiții trăirile lor latente au răbufnit într-o asemenea manifestare colectivă ce venea să sfideze războiul – pentru că cine se gândește să întemeieze un club de fotbal când habar nu ai ce va fi cu tine mâine sau de care parte a granițelor vei ajunge? Probabil că a fost doar o joacă, ceva să alunge amarul vremurilor, și probabil că nimeni nu se gândea că înfăptuirile de atunci aveau să nască o tradiție greu de stârpit. Poate că oamenii ăia nu proveneau din vițe nobile însa cel ce găsește pasiune și energie să construiască când totul în jur se prăbușește, ăla e rege pentru mine.
Numele de soi proletar a venit odată cu încheierea războiului și schimbarea implicită a paradigmei politice. Comuniștii au preluat echipa malaxandu-i frageda identitate cu năzuințele muncitorești ale omului nou. Contextul în care s-a format echipa a fost în limita toleranței zelosului partid care altfel a intervenit mult mai brutal în existența cluburilor din București dar și din țară. La noi cea mai vizibilă intervenție a fost redenumirea din BNR București în Spartac RPR Finanțe Bănci și mai târziu în Progresul (+ numele întreprinderii însărcinate cu susținerea echipei).

Timpul nu iartă
Anii au trecut, școala de fotbal ce avea să ajungă renumită în țară s-a format în tihna umbrei de platan, juniorii au tot crescut, performanțele au început să se înfăptuiască iar suporterii au început să se strângă în jurul echipei. Un număr însemnat dintre aceștia aveau ocupații mai puțin muncitorești. Rapidiștii, spre exemplu, ne-au poreclit Frizerii – o meserie ce atunci era văzută ca fiind puțin importantă și departe de mândria muncitorului de industrie grea. Realitatea e că frizerii erau de fapt mai mult muncitori în industriile ușoare de tot felul, meșteșugari, profesori, doctori, ba chiar și artiști – oameni a căror pregătire cerea mai multă educație și mai puțină instruire, iar asta făcea ca gălușca de partid să nu alunece așa ușor pe gâturile lor.
E ușor de înțeles de ce clubul bleu-albastru devenise incomod pentru partid și echipele sale preferate, adică cele ce reprezentau instituții mai importante în stat decât școlile, spitalele, micile fabrici și întreprinderi din zona cartierelor Cotroceni și Uranus.

Timpul nu a iertat pentru că în contextul regimului socio-politic de atunci nici o entitate nu putea căpăta prea multă amploare fără intervenția (întotdeauna) bolnăvicioasă a puterii politice. După primele două decenii de existență în oarecare liniște au urmat încă două decenii de sabotaje – măsluiri de arbitraje, transferuri abuzive de jucători, dar și plimbarea clubului de la o fabrică la alta. Toate astea au creat instabilitate. Sună a victimizare dar un exemplu clar de băț în roată ar fi măsura luată în septembrie 1986, când gradenele metalice ale stadionului Cotroceni de atunci au fost demontate și oferite unui nou beneficiar: Victoria București, echipa Securității!

A urmat o perioadă întunecată în care Progresul a retrogradat până în liga a 3-a jucând mereu ‘acasa’ pe unde se găsea un teren liber în absența stadionului propriu.

Timpul nu uită
Evenimentele din decembrie 1989 prind clubul bancar în Liga a 3-a, și pentru că favoritismul politic de până atunci a tras împotriva Progresului, noul climat politic a dorit să sublinieze aparența schimbării și prin sport iar una din măsurile luate în acest sens a fost propunerea ca echipa să fie promovată din iarnă direct în prima ligă pe unul din locurile rămase libere după desființarea imediată a echipelor ceaușiste. Cei ce împreună constituiau Progresul de atunci (conducere, echipă, suporteri) au refuzat propunerea preferând promovarea pe cale strict sportivă. Mai departe, timpul a fost tot blând cu clubul progresist care a primit un stadion nou, un nume nou (FC Național) și liniștea necesară reluării performanței sportive la umbra acelorași platani.

Timp de mai bine de un deceniu totul părea că merge bine, performanțele nu au întârziat să apară la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 și, în stil caracteristic, școala de fotbal tot scotea la rampă juniori promițători. Dar istoria s-a repetat, chiar dacă într-un climat diferit, și a urmat un nou declin. De data asta nu a mai fost o chestiune politică ci mai degrabă una de lăcomie, parvenitism, incompetență și nepăsare.
În 2009, Progresul din Cotroceni așa cum l-am știut până atunci a murit prin faliment, la fel ca multe alte cluburi de tradiție. A urmat apoi o tentativă de renaștere care mai mult a prelungit agonia exilului decât să ofere bucuria supraviețuirii. Singurul merit al acelui demers găunos rămâne că, fără să vrea și prin totală antiteză cu ce a urmat, a catalizat apariția clubului continuator de astăzi – Progresul Spartac – înființat în 2014.

Istoria se repetă
După epoca de aur din anii ’60-’70 și declinul anilor ’80 a urmat o nouă perioadă bună în anii ’90-’00, care și ea a fost apoi urmată de un nou ev mediu, ca un purgatoriu, care a durat tot așa, aproape un deceniu, la fel ca cel de la sfârșitul anilor ’80.

Astăzi, la 74 de ani de la înființare, toate semnele par a prevesti venirea unei noi primăveri progresiste iar tendința istoriei de a fi ciclică mă face să sper la performanțe și mai mari decât cele de până acum. Rămân fermecat dar mai ales surprins că mai pot trăi o stare de spirit cumva naivă, specifică mai degrabă copilăriei pe care o trăiam când am descoperit acest club.

Închei cu o urare
La mulți ani, Progresule! Îți mulțumesc pentru toate clipele de bucurie dar și pentru alea de tristețe, pentru toți prietenii pe care mi i-am făcut în tribuna la meciurile tale și pentru dozele de identitate și apartenență fără de care m-aș fi simțit pierdut în lumea asta din ce în ce mai individualist-uniformă.

– Vali Frizerul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s